Pirin Planina - Capitolul 17
de George Toparceanu
17.
Spitalul "Klon Evropa" instalat într-un hotel din centrul Sofiei - rămas numai pentru prizonieri după evacuarea ultimilor răniţi bulgari - era un adevărat turn al lui Babel. Pe scări, pe coridoare şi prin odăile largi ale celor patru etaje ale lui, s-amestecau în zumzet de stup vreo zece limbi europene, între care dominau, ca de obicei, dialectele slavone.
Tot acolo, la un loc cu prizonierii, vieţuiau şi câteva fete de serviciu numite samarience, rămase de pe vremea răniţilor bulgari, şi altele mai curăţele, cărora li se zicea sestra, având fiecare în grijă câte-un etaj.
Era o harababură. Cu vremea, mă deprinsesem să vorbesc curent un fel de volapük, o amestecătură de sârbeşte, ruseşte şi bulgăreşte, care trebuie să fi semănat grozav cu slavona veche a lui Metodiu şi Chiril, presărată la întâmplare cu termeni greceşti, cu cuvinte franţuzeşti, cu expresii fantastice pe care le inventam atunci, pe loc, ca să mă fac înţeles de vreun interlocutor englez, turc sau armean, care nu vroia să priceapă româneşte.
Am nimerit la început în pavilionul de jos, despărţit printr-un gang de corpul principal al clădirii, unde abia se găsise un pat pentru mine.
În trei zile am fost vindecat. Avusesem numai o gripă uşoară. Dar doctorul sârb, care ştia din ce mizerie venisem, mi-a promis să mă mai îngăduie cel puţin încă o săptămână, în convalescenţă.
În vremea asta însă m-am împrietenit cu sestra Luluşeva - o femeie cu suflet ales, grecoaică de origine, care semăna a călugăriţă - ş-am pus cu ea la cale un plan bine ticluit, ca să rămân în spital.
Se găsea printre bolnavii adunaţi acolo un grec din Kavala, anume Papangellos, om în vârstă, dar venizelist înfocat - de meserie farmacist. Ne-am sfătuit într-o seară cu grecul să declare c-a fost medic de boli interne - parcă cine-i putea şti? - ş-am cerut printr-o petiţie în franţuzeşte, adresată doctorului Ştefanov, medic-şef al spitalului, să i se dea pe seamă un etaj de bolnavi, avându-mă pe mine ajutor, ca secretar şi interpret.
Cererea a fost aprobată întocmai. Şi ni s-a dat pe seamă etajul al patrulea.
În noua mea calitate, m-am instalat într-o cameră mică, izolată la un capăt al etajului de sus, cu vedere largă peste acoperişuri.
*
Nici eu, nici grecul n-aveam habar de medicină. Ca să fac faţă împrejurărilor, împrumutam cărţi de specialitate de la un student medicinist, Lobanof, şi citeam toată noaptea. Studiam tot felul de boli pe dinafară şi mi se părea că de toate sunt atins câte-un pic - gata să deviu ipohondru; iar când ajungeam în faţa bolnavului, uitam tot ce învăţasem şi nu mai pricepeam nimic.
Aveam ajutoare vreo zece sanitari sârbi, pe care încet-încet i-am înlocuit cu români.
Când rămâneau paturi libere, coboram dimineaţa la primirea bolnavilor, aduşi de prin lagărele din apropiere. Mă uitam la ei cu atenţie şi puneam întotdeauna ochii pe câte unul, care mi se părea mai chiulangiu. Numai aşa era bun pentru etajul al patrulea.
Cu metoda asta, nici nu prea mureau aşa mulţi sub îngrijirea şi competenţa noastră medicală, cum mureau la celelalte etaje. Ba chiar se-ntâmpla ca doctorii ceilalţi, cu diplomă, să fie şi puţin cam geloşi din pricina asta.
Ca să puie diagnozele bolnavilor, îl aduceam pe furiş, în vremea prânzului, pe doctorul sârb de la pavilionul de jos, şi notam pe hârtie tot ce-mi spunea. Reţetele le scria grecul. La atâta lucru se pricepea şi el. Încolo, nu era bun de nimic. Uita până şi numele celor mai elementare boli, sau nu era în stare să le pronunţe corect, când venea doctorul Ştefanov în inspecţie la etajul nostru. Trebuia atunci să stau pe lângă el, să-i suflu din spate, ca la şcoală - şi tot degeaba.
- Cacvo imă toi? l-a întrebat odată medicul-şef, oprindu-se în dreptul unui bolnav adus de curând. Ce-are ăsta? Ştiam că omul are pleurezie. Cum grecul nu da semne să-şi aducă aminte, măcar că făcusem cu el destulă repetiţie, ca de obicei, m-am apropiat puţin şi i-am şoptit încet, pe franţuzeşte: pleuré sie...
- Phlegmagi! a răspuns el atunci, tare, sigur de sine.
Şi bulgarul a rămas cam nedumerit, dar vădit impresionat de numele acelei boli misterioase, de care nu mai auzise până atunci.
Aşa a trecut iarna, şi aproape nici n-am simţit când a trecut. Mă duceam seara la pavilionul de jos, să stau de vorbă cu franţujii şi cu câţiva prieteni bucureşteni - avocaţi, ofiţeri, actori - care avuseseră norocul să fie primiţi în spital, măcar că nu prea erau bolnavi. Ziua, scriam foile bolnavilor, citeam de zor medicină sau cărţi franţuzeşti împrumutate de la doamna Aftalion - o româncă măritată la Sofia, femeie admirabilă şi curajoasă, care se expunea la multe neplăceri din partea bulgarilor ca să ne aducă în fiecare săptămână ţigări, cărţi de literatură şi alte lucruri necesare unor înstrăinaţi ca noi.
Pe sestra de la etajul meu o chema Raiana; era o fată onestă şi lată-n şolduri, cu care trăiam în raporturi de strictă camaraderie.
În schimb, venea câteodată pe la miezul nopţii în odaia mea o samariancă mică de la etajul de sus, şi-mi cânta în surdină, ca să n-o aud decât eu, câte un cântec bulgăresc de dragoste, primitiv şi simplu, ca şi dragostea însăşi. O chema Stefanca şi era blondă; purta un fiong albastru în păr şi umbla totdeauna cu picioarele goale în pantofi.
Ceilalţi s-aranjau şi ei cum puteau. Bulgarii erau geloşi (mai cu seamă din patriotism) şi pedepseau cu alungarea din spital orice abatere de la moralitate, când puteau s-o surprindă; sestrele erau însă mai îngăduitoare.
Ca să-i împace şi pe ei, era una pe la etajul al doilea, femeie cam trecută, dar veselă şi robustă, care trăia cu patru ciasovoi în acelaşi timp. Şi se simţea fericită cum nu se mai poate că toată ziua cânta de voie bună şi făcea treabă cât şapte.
Dar tot prizonierii aveau mai multă trecere, că erau mai puţin din topor şi, fiind de toate naţiile şi soiurile, aveau de unde alege: franţuz, român, rus...
Ba ne-am trezit într-o dimineaţă în curtea spitalului şi cu un harap. Era un negru din Congo, prins pe frontul de la Salonic - o dihanie mică şi buzată.
Apariţia lui a făcut senzaţie. Toate sestrele şi samariencele au alergat să-l vază, l-au înconjurat numaidecât cu exclamaţii, cu râsete, cu glume. Speriat de atâta larmă, harapul s-a lipit de zid în bătaia soarelui, zgribulit şi zbârlit ca un pui de mâţă neagră. Apoi cu încetul s-a mai domesticit, a început a privi mai îndrăzneţ la cercul de femei din juru-i şi, pe faţa lui de catran, dinţii albi i-au sclipit într-un zâmbet până la urechi. Atunci sestrele l-au strâns mai de-aproape în ceata lor zgomotoasă. Una l-a tras de mânecă, alta i-a pus mâna pe păr. Făceau glume între ele, privindu-l ca pe-o minune; aveau curiozităţi indecente şi-l pipăiau râzând, cu îndrăzneala femeilor când sunt multe la un loc, cu un singur bărbat. La urmă, l-au condus cu alai la etajul al treilea şi până seara au făcut pelerinaj la patul lui, ca să-l mai vadă o dată.
Nu erau femei rele sestrele, dar se spionau una pe alta şi, câteodată, se pârau - din gelozie.
Era mai cu seamă una, Cantargieva, cea de la etajul cu harapul, de răul căreia nu putea nimeni să trăiască. Trecută de patruzeci de ani, cu faţa veştedă, cu nasul drept şi buzele subţiri, umbla pudrată tare şi se îmbrăca cu oarecare cochetărie. Purtând totdeauna ciorapi ă jour şi pantofi strâmţi de lac, se plimba după-amezile prin curte sau invita câte-o prietenă în odaia ei, unde ceasuri întregi vântura toate evenimentele mărunte din spital şi-şi clevetea tovarăşele. Toate o ştiau de frică, toate tremurau sub privirea ei ascuţită şi rea.
Fireşte că nici ea nu era sfântă. Dar nimeni nu putea s-o prindă. Vicleană şi ascunsă, cunoştea pe degete păcatele altora, dar lucrul ei ştia să-l acopere. O rivală pârâtă de Cantargieva era curând prinsă asupra faptului şi izgonită din spital. Astfel plecase, alungată cu ruşine, Nevena cea pururi zâmbitoare şi brună ca o creolă, şi Paceva cea bălaie şi timidă, cu ochii ei de culoare nesigură, din care luneca adesea o privire cam tulbure, pe când pe faţa-i albă apărea şi dispărea o roşaţă fără motiv... Şi altele la fel.
Tot aşa plecase într-o bună zi şi Hiteva, amica starşului Ivan. Din pricina asta, o surdă duşmănie se iscase între Cantargieva şi Ivan, şeful caraulelor de pază din spital, care acum îi purta sâmbetele.
Într-o seară stam târziu ca de obicei la fereastra mea. Aproape de miezul nopţii, am zărit jos în curte pe Cantargieva, care era de serviciu în noaptea aceea. Mişcările ei cam ciudate mi-au atras atenţia. Mersul încet, cu pază, se oprea ş-asculta... S-a apropiat în vârful picioarelor de odaia caraulelor şi-a privit înăuntru, prin fereastra de deasupra uşii. Pe urmă a suit repede scările la etaj.
Curând în urma ei s-a ivit şi starşul; fără cizme, cu capul gol, a străbătut curtea îngustă şi-a dispărut pe aceeaşi scară, în urma Cantargievei.
N-a trecut mult, şi-am auzit la etajul de sub mine larmă şi şuierături. Câteva caraule au urcat în goană scările şi-a răsunat zvon de glasuri. Am coborât şi eu, să văd cum stă lucrul.
De-a lungul coridorului de la al treilea bolnavii scoteau prin toate uşile capete somnoroase şi-ntrebau în fel şi fel de limbi: ce s-a întâmplat?
La odaia Cantargievei, uşa era dată de perete. Câteva sestre stăteau acolo şi urmăreau, cu vie plăcere, scena dinăuntru; se înghesuiau să privească de la spatele lor şi bolnavii, pe care caraulele îi alungau la paturi.
Cantargieva sta înfiptă, cu braţele încrucişate, cu spatele la fereastră.
- Unde e harapul? Ce-ai făcut cu harapul? o întreba starşul, după ce scotocise desigur prin toate ungherele.
- Târsite! a răspuns ea, înţepat.
Şi starşul a-nceput să caute iar; pe sub pat, pe după perdele, deasupra sobei, ba chiar şi în sobă...
L-am văzut cu ochii mei când a intrat, a zis starşul cu ciudă. Şi s-a apropiat iar de pat. Îi venise o idee: să ridice salteaua...
Atunci un hohot de râs a răsunat în toată odaia.
Îl descoperise.
Harapul era acolo, mic şi negru, strivit între două saltele, ca o stafidă.
Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21
Aceasta pagina a fost accesata de 1800 ori.
