Pirin Planina - Capitolul 08
de George Toparceanu
8.
Ce puţin şi abstract se învaţă geografia în şcoală! Până acum n-am ştiut că în Macedonia de sud se fac două rânduri de zarzavat pe an... Nu-i vorbă, mare pagubă n-am avut din pricina asta, că tot n-aş fi venit să trăiesc prin aceste părţi de lume, chiar să-mi fi spus cineva că pe-aici creşte spanacul cât casa şi se fac patru recolte de castraveţi într-un an. Dar oricum, profesorul nostru de geografie nu trebuia să păstreze acest secret numai pentru el, când statul îl plăteşte să spună elevilor tot ce ştie.
Am văzut pe aici şi alte lucruri curioase.
Pe valea Strumei în jos am întâlnit, în nişte mlaştini artificiale, culturi de orez, ca-n ţara kitailor; ca să samene şi să îngrijească acest grâu albinos, mai puţin hrănitor şi mai fad la gust decât cel arămiu de pe ogoarele noastre, bieţii oameni trebuie să stea toată ziua în glod până la genunchi - mai mare scârba.
Pe Belâsiţa, pădurile catifelate care se văd de aici sunt codri seculari de castani, cu fruct comestibil. Iar la poalele lor, pe vale, cresc în livezi şi un soi de smochini, despre care nici pomeneală în cărţile noastre de geografie. Mai mult. Se spune că pe un munte, nu departe de aici, sunt câteva sate unde se cultivă pe scară întinsă şi tufa de ceai, cu frunzuliţe tari şi lucioase; ţăranii le taie de pe crengi şi, după ce le-au opărit, scuipă-n palmă şi le răsucesc - alimentând astfel cu ceai toată Bulgaria. Şi se spune că acei oameni trăiesc foarte bine din asta, măcar că nu fac toată ziua altceva decât să taie bulgarilor frunză şi să scuipe-n palme.
Dar Macedonia are şi animale care nu există în geografie.
Noaptea, de multe ori, s-auzeau în preajma lagărului nostru nişte urlete ciudate, izvorând parcă din câte o stâncă răsturnată, care s-a trezit din somn şi-a-nceput să latre la stele; şi nu-mi venea să cred când spuneau bulgarii că prin aceste locuri trăiesc în libertate şacali, ca-n pustiul Arabiei pietroase - până ce-am văzut cu ochii unul într-o noapte, ţinând discurs la lună.
Lei şi tigri n-aş putea spune c-am văzut. Dar au fost şi lei pe-aici, altădată, până mai acum o mie de ani.
Afară de aceste atracţiuni naturale, se mai află, printre pietrele arse de soare ale văilor, şi un soi de vipere cenuşii, mai lungi şi mai rele decât ale noastre. Când nici nu gândeşti, poţi călca una pe coadă. Şi măcar că n-ai vrut, crede c-ai făcut dinadins: te-apucă cu dinţii de picior şi nu mai dă drumul până a doua zi, la răsăritul soarelui. Din cauza asta, ai noştri fugeau de ele ca de foc. Numai franţujii le căutau pricină.
Un prieten francez zicea că nimic pe lume nu-i mai bun la gust ca vipera de Macedonia, tăiată bucăţele şi friptă-n tigăiţă. E mai bună chiar decât ariciul, din care nu se poate face decât supă... O fi ştiut el ce spune, că-ncercase bietul om de toate până acum - din simplă curiozitate, zicea el.
Italienii sunt mai mofturoşi, mai gingaşi la mâncare: când e vorba de vietăţi mărunte, ei nu mănâncă decât... brânză. Pe ardei nu pun gura - degeaba îi îmbiau bulgarii la ardei, ca la mare lucru. În schimb, broaşte mâncau la fiecare masă, când se-ntâmpla să găsească vreo baltă prin împrejurimi.
Ca să nu mor de foame pe valea Strumei, numai cu pesmeţii şi ardeiul bulgarilor, ce era de făcut? Altul în locul meu s-ar fi spurcat de la început, măcar la broască; dar eu pot să jur că n-am pus broască-n gura mea - până târziu, în ziua de Sf. Dumitru, când am gustat şi eu un singur picioruţ, de la un camarad italian. Avea o carne străvezie ca gelatina, şi mi-a fost greaţă trei zile; încolo, era bună.
*
Aici, la gura Sfetivracei, unde am ajuns pe la începutul lui octombrie, am avut noroc să dau peste un sârb, anume Branco Iacşiş, feciorul unui compozitor muzical din Belgrad, care din prima zi mi-a arătat mare prietenie şi, mai apoi, un devotament fără margini. Era un băiat înalt şi cam adus din spate, trist, cu ochii uşor bulbucaţi, de culoarea apei. Mă îngrijea, săracul, ca o mamă. Îndată ce plecau ceilalţi la lucru, Branco, fiind scutit de muncă în calitate de şef al lagărului sârbesc, prindea toată dimineaţa pe sub bolovanii din marginea râului nişte peştişori cât degetul, pe care-i frigea şi mi-i prezenta la dejun pe o frunză lată de smochin. I-aş fi mâncat cu mai multă plăcere şi mi-ar fi ţinut poate şi de foame, dacă n-ar fi avut atâtea oase. Dar peştele de Macedonia e cel mai vertebrat animal din lume; şi din fiecare vertebră a lui ies câte zece oscioare ascuţite ca acul, încât trebuie să-l mănânci moleculă cu moleculă, până ce-ţi piere tot cheful de viaţă şi-ţi vine să-l stupeşti la urmă îndărăt, în apa Strumei, de unde a ieşit.
Mă împrietenisem aici şi cu starşul bulgăresc - un flăcău zdravăn şi rumen, mai deschis la faţă şi mai de treabă decât toţi starşii întâlniţi până acum. Purta un nume straşnic: Dilco Ţfetcu Savanof ot selo Cruşovene okrâc Vracenski. Ca să ne împrietenim, îi făcusem cadou o sticluţă în care fusese pe vremuri parfum - că avea el o dragoste undeva, în susul apei, la nişte case izolate, unde trăiau vreo două-trei văduve de război.
Noaptea, după ce adormea tot lagărul, Dilco mă lua câteodată la plimbare cu el, pe lângă apa Strumei la deal, călare amândoi pe un singur catâr voinic. O lună imensă, albă, de pe vremea lui Alexandru Macedon, mergea în pas cu noi.
Înainte de a ajunge la destinaţia lui sentimentală, Dilco se ostenea, după cât înţelegeam mai mult din gesturi, să-mi laude farmecul şi appeal-ul celor trei graţii indigene, dintre care numai una era aleasa inimii lui. Şi încerca să mă conrupă să merg şi eu acolo. Dar nu ştiu de ce, nu prea aveam încredere în spusele lui. Mă gândeam poate că omul, de foame, mănâncă şi broască la nevoie - şi crede că-i pui de găină. Afară de asta, era uşor de închipuit că acele case către care se îndrepta expediţia noastră nocturnă trebuie să fi ajuns a fi cunoscute, încet-încet, de toţi ciasovoii şi nemţii de pe valea Strumei, fiind oarecum aşezată prea în calea oştilor şi bătaia tunurilor.
Aşa, mă încăpăţânam să rămân mai bine singur pe malul apei - cu catârul.
Până la întoarcerea starşului, aveam un ceas de singurătate desăvârşită. Luna se înălţa tot mai sus, tremurând parcă, deasupra munţilor, în pustietatea azurului înalt. Şi era atât de strălucitoare, că dacă te uitai fix la ea un minut, îţi venea să strănuţi. Ca să mă feresc puţin de razele ei, aproape solare, m-adăposteam la umbră sub o salcie argintie, de unde ascultam, nemişcat, murmurul apei şi priveam munţii cei mari dimprejur, în atmosfera clară, fără moliciuni aburoase, conturul piscurilor goale părea tăiat în rocă de cărbune. Pe jos, în preajma mea, totul era alb, - drumul, pietrele, iarba... Numai într-un loc, unde şoseaua cobora spre mal, se vedea o mare pată neagră: se răsturnase acolo deunăzi un camion cu păcură.
Curioase cazuri de mimetism anorganic poţi observa uneori în natură, când n-ai altceva de lucru... Iată, de pildă: păcura şi apa. Trăind milioane de ani ascunsă în bezna pământului, păcura a împrumutat cu vremea culoarea întunericului suberan - mediul ei natural, de la care a rămas cu acest aspect de funingine lichidă, ca să n-o vadă, să n-o ghicească nimeni decât doar de pe miros. Iar apa, care trăieşte mai mult la suprafaţă, imită dimpotrivă transparenţa aerului şi strălucirea soarelui; în timpul nopţii, ea pare lumină de lună...
Când mă depărtam astfel prea mult cu gândul de la realitate, catârul de lângă mine îşi pierdea răbdarea. Mă trăgea cu dinţii de mânecă să plecăm, să fugim amândoi. Încotro? Îmi arăta cu capul spre Belâsiţa cea întunecoasă. Dar dintr-acolo tunul cel mare spărgea întruna liniştea de cristal a nopţii, cu câte-o lătrătură groasă, de dulău somnoros, ca să ne dea de ştire că pe-acolo nu se poate trece.
Tocmai atunci se-ntorcea şi Dilco de la dragostea lui.
La întoarcere însă, starşul s-arăta mai puţin liric în ce priveşte farmecul iubitei, decât la dus; era mai sobru în gesturi şi n-avea nici un chef de vorbă. Dacă încercam să-l trag de limbă, să-l întreb cum a fost, făcea doar un gest de lehamite cu mâna, îşi îndesa şapca pe ochi şi scuipa într-o parte... Asta îmi aducea iar aminte chestia cu broasca. Frumuseţea iubitelor de pe-aici, mă gândeam eu, e ceva cu totul relativ şi schimbător. Acum e, acum nu mai este.
N-am avut însă prilej să-mi verific această observaţie pesimistă, până într-o zi, când a trecut din întâmplare pe lângă lagărul nostru o femeie... A fost un eveniment. Pentru anahoreţii adunaţi acolo din lumea toată, nu se mai văzuse aşa ceva de-o veşnicie.
Acea făptură miraculoasă, exotică, picată parcă din altă planetă, se deosebea de noi mai cu seamă de pe îmbrăcăminte. După moda locului, purta pe creştet un fel de colac, făcut din şervete răsucite. În picioare, cizme. Era groasă, buzată, încruntată - şi mi se pare c-avea şi-un smoc de păr în barbă. Dac-ar fi purtat şi pantaloni, când s-a aşezat puţin pe marginea şanţului să-şi scoată încălţările, puteai să juri că e un ciasovoi deghizat.
Românii noştri se uitau la ea amărâţi.
- Una ca asta, domnule, să fii cât de răbdat, îţi taie gustul de muiere pe toată viaţa...
Aşa era. Dar nu pentru toţi. Franţujii, de pildă, păreau înclinaţi mai degrabă spre indulgenţă. Unora dintre ei începuse chiar să le lucească ochii de emoţie...
- Elle est passable... a avut unul curaj să zică, privind-o cu bunăvoinţă.
M-am apropiat de camaradul străin care rostise această apreciere neaşteptată:
- De când eşti prizonier?
- De aproape un an... mi-a răspuns el, oftând. Da' pentru ce mă-ntrebi?
- Numai aşa, ca să am idee cam peste câtă vreme o să căpiez şi eu, dacă se prelungeşte războiul...
Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21
Aceasta pagina a fost accesata de 1861 ori.
