Pirin Planina - Capitolul 04
de George Toparceanu
4.
Am ajuns la Razgrad.
Trecem pe la marginea oraşului, pe uliţi cu aspect oriental, într-o mare învălmăşeală de colb, de câini stârniţi de prin ogrăzi, de copii desculţi care aleargă pe de lături şi ne arată pumnul. Gospodine se strigă între ele şi se reped la poartă să ne vadă.
Convoiul merge încet, oamenii abia se mai ţin pe picioare. Aspectul târgului, casele pe lângă care trecem nu-i interesează. De nimic nu le mai arde. Slabi, murdari, hămesiţi, cu faţa suptă şi cu ochii sticloşi, ca de pe altă lume, toţi calcă târâş, fără să privească în lături.
Populaţia ne face manifestaţie ostilă. Grupuri tot mai compacte ne aţin calea şi, pe alocurea, ne întâmpină cu o larmă stridentă de huiduieli, şuierături, invective:
- Ho! Rumanski!... Trinaisi godina!
E prea mult. După înverşunarea absurdă cu care soarta ne persecută de atâtea zile în şir, pornirea asta împotriva unor oameni prăpădiţi, leşinaţi de foame, mi se pare ceva aproape comic. E ca o perversitate a lucrurilor neînsufleţite, care întrece puterea de înţelegere a celor din jurul meu. Un miliţian de la spate, abia târându-şi trupul, cu nasul în jos, răsare ca dintr-un somn:
- Oare ce-or fi având cu noi? Apoi spune d-ta dacă nu-s proşti oamenii ăştia...
Pierzând nădejdea că vom găsi pâine şi apă, unii se clatină şi cad tocmai acum, când trebuie să fim aproape de locul hotărât pentru popas.
La un colţ de stradă, o bulgărea scurtă, groasă, roşie şi lată la obraz, ne împroaşcă de pe marginea trotuarului cu ocări, arătându-şi dosul:
- Ptiu, rumanski!... Na!... Ptiu, rumanski!
Şi amestecă printre scuipături şi un cuvânt pornografic pe limba noastră, probabil singura vorbă românească pe care a învăţat-o, ca să ne-o servească la o zi mare ca asta. Care cum trece, se-nfruptă.
- Ni, căţea! mormăie printre dinţi omul de lângă mine oţărât din cale afară, cătrănit şi încreţit la obraz ca o smochină. Dac-aş fi eu acu' de capul meu, adaugă el cu glas liniştit, într-un acces neaşteptat de bărbăţie ofensivă, aş lua-o de cozi şi-aş pune-o jos.
Ne-am oprit la marginea oraşului, într-o adâncitură largă de teren ondulat. Am poposit acolo, în soare, ca o imensă tabără de nomazi. Pământul e bătătorit, cu iarbă rară călcată-n picioare, cu urme de ţăruşi, de corturi - se cunoaşte c-a fost pe-aici o tabără de soldaţi înaintea noastră.
Nici un pic de umbră, nicăieri. Soarele după-amezii ne bate la cap.
Spre un capăt al taberei e o fântână veche, cu cumpănă. Împrejurul ei, un mare furnicar de oameni care se îndeasă şi se îmbrâncesc într-o luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Năpădită din toate părţile, sub ciorchinii de trupuri care atârnă de ea, fântâna dispare uneori, ca o matcă de stup în mijlocul unui roi furios de muşte. Cumpăna se-nalţă şi se coboară frenetic, fără odihnă, c-un ţipăt lung de dihanie rănită. Dar găleata, repezită în sus şi-n jos, izbită de ghizduri de-a lungul tunelului vertical, smuncită din toate părţile, nu mai aduce în lumină de la o vreme decât un soi de ciorbă groasă, neagră, pe care fericiţii de pe aproape trebuie s-o scoată hulpav cu mâna din fundul ciuturii - şi mai mult s-o mănânce decât s-o bea.
Am ieşit la marginea gloatei, ca să pot respira mai în voie. Bulgarii sunt oameni practici, cu spirit de negustorie. Unii dintre localnici s-au gândit că, poate, tot au mai rămas ceva bani pe la prizonieri - şi au venit cu câte o doniţă de apă, o turtă tare sau un pepene. Dar nu e chip să cumperi ceva, că ciasovoii nu lasă pe nimeni să intre în tabără ori să ia contact cu noi. Am izbutit totuşi, aruncând un ban de argint unei femei precupeţe, să primesc de la ea prin văzduh, ca o minge mare de fotbal, un pepene verde cu care să-mi astâmpăr setea. Miezul lui acrişor poate să-mi ţie şi de foame, mă gândesc eu, după atâtea zile de post absolut.
Când mă ridicam să plec, cineva dintre bulgarii adunaţi acolo să ne privească mă strigă şi-mi face semne. E profesorul de franceză din Razgard, care a dat în răstimp pe acasă - şi acum mă caută, cine ştie de câtă vreme. Trece printre santinele şi aleargă la mine. Mi-a adus o pâine... Dar trebuie să ne despărţim repede:
- Adieu, mon ami... et bonne chance! îmi urează el, strângându-mi mâna cu căldură.
Aşa e la război. Despărţirile se fac brusc şi, adesea, pe veşnicie. Dar omul de care m-am despărţit acum, aş vrea să-l mai întâlnesc o dată, fie şi dincolo de moarte.
- Ai văzut, mă? zice mestecând înfundat, cu obrazul ascuţit tare într-o parte, unul care s-a împărtăşit din pâinea mea. Nu-s toţi bulgarii răi la inimă cum am crezut.
- Tot se mai găseşte şi printre ei câte-un boier... adaugă altul, dând peste cap, de duşcă, firimiturile rămase-n palmă.
- Păi!
Morţii sunt scoşi la marginea taberei, fără zăbavă. Îndată ce moare un om, alţi doi stau să-l înhaţe de cap şi de picioare, ca să treacă cu el printre santinele şi să-l depuie mai încolo, la o sută de paşi, în umbra unui gard. Mulţi se îndeasă la treaba asta, ştiind că, dacă ajung acolo, afară din tabără, tot mai au şanse să găsească, în schimbul unui ban, o cană de apă sau o bucată de pâine.
Dar transporturile acestea mortuare prea s-au îndesit de la o vreme, fără ca numărul morţilor înşiraţi pe lângă gard să fi sporit în aceeaşi măsură.
Şi iată că într-un rând câţiva ciasovoi, care au mirosit te miri ce, că nu-i lucru curat, se reped fără veste cu ciomagul ridicat spre doi oameni înhămaţi aşa, la un mort. Când văd primejdia asupra lor, cei doi ciocli improvizaţi îşi leapădă brusc povara la pământ şi fug îndărăt, cu ciasovoii după ei.
Rămas singur la jumătatea drumului, mortul ridică binişor capul, priveşte în juru-i cu precauţie, măsoară din ochi distanţele... apoi sare deodată-n picioare şi, la rândul lui, o rupe la fugă.
Ciasovoii se zăpăcesc.
- Da eb maika! Rumanski!... Înjură ei pe bulgăreşte şi râd, alergând după mort.
Soarele a trecut de mult de amiază. Glasul fântânii s-aude mereu. Oamenii nu mai au astâmpăr, umblă forfota unii printre alţii, se mişcă încoace şi-ncolo, fără rost. Nimeni nu mai are răbdare să stea prea mult într-un loc. Figuri crispate, ochi duşi în fundul capului - nevoia de hrană e amarnic întipărită pe feţele tuturor. Fiecare aşteaptă, cu sufletul la gură, acelaşi lucru.
- Pâine, gospodin! Hleb! strigă unul de la margine, către un ciasovoi mai apropiat, făcând semn spre gură cu degetele strânse.
- Ciacă, bre! răspunde bulgarul.
Dar ceasurile trec şi orice nădejde de pâine pe ziua de azi se duce, odată cu soarele care coboară sub orizont într-o largă aureolă de pulbere trandafirie.
Cei mai mulţi s-au lăsat acum descurajaţi la pământ, cu faţa-n sus - abia mai au putere să vorbească între ei. O rumoare tot mai potolită, mai stinsă, se ridică din această mare mulţime de oameni flămânzi. În agonia lungului crepuscul, ţipătul jalnic de dihanie istovită al fântânii s-aude din ce în ce mai rar, până târziu, când laptele ei cel negru i-a secat de tot şi cumpăna i-a încremenit pe cer, ca un gât lung de reptilă din altă eră, în văzduhul fumuriu.
Marginea dinspre noi a oraşului s-a încins acum cu un brâu de luminiţe vesele, de care ne desparte jos o zonă de întuneric, ca un braţ de mare, pustiu.
Luminiţele acele trezesc în noi imagini dulci de viaţă tihnită, de altădată. O lume străină îşi urmează acolo cu nepăsare traiul obişnuit. Dincoace - o gloată de naufragiaţi în întuneric, izolată ca o insulă în mijlocul ţinutului străin. Peste marea ei singurătate, făcută din o puzderie de singurătăţi mai mici, ca din tot atâtea celule de umanitate plăpândă, de gânduri şi nostalgii nemărturisite, de biet egoism omenesc în derută, Calea Robilor şi-a desfăşurat din nou pe cer aburul ei subţire de lumină spectrală.
Către care destin aparte îl îndreaptă acel semn misterios al înălţimilor? Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă. De la primul pas făcut pe pământul ţării duşmane, fiecare a simţit că pentru el începe acum un nou război, mai greu decât celălalt, din care abia a scăpat. Războiul unuia împotriva tuturor - împotriva oamenilor şi-a intemperiilor, a foamei şi-a frigului, a bolilor şi-a neprevăzutului - războiul fiecăruia împotriva universului întreg. Într-o luptă ca asta, nu mai poţi conta pe nici un sacrificiu din partea aproapelui, ameninţat ca şi tine. Eşti singur, cu propriile-ţi mijloace, pe care la rândul tău nu mai ai dreptul să le risipeşti pentru alţii, dacă vrei să trăieşti. Şi ca pilotul unui avion fără motor, trebuie să te foloseşti de cea mai uşoară adiere prielnică în aripi - ca să aterizezi cât mai târziu şi cât mai departe.
Pirin Planina - In loc de prefata
Pirin Planina - Capitolul 01
Pirin Planina - Capitolul 02
Pirin Planina - Capitolul 03
Pirin Planina - Capitolul 04
Pirin Planina - Capitolul 05
Pirin Planina - Capitolul 06
Pirin Planina - Capitolul 07
Pirin Planina - Capitolul 08
Pirin Planina - Capitolul 09
Pirin Planina - Capitolul 10
Pirin Planina - Capitolul 11
Pirin Planina - Capitolul 12
Pirin Planina - Capitolul 13
Pirin Planina - Capitolul 14
Pirin Planina - Capitolul 15
Pirin Planina - Capitolul 16
Pirin Planina - Capitolul 17
Pirin Planina - Capitolul 18
Pirin Planina - Capitolul 19
Pirin Planina - Capitolul 20
Pirin Planina - Capitolul 21
Aceasta pagina a fost accesata de 1806 ori.
